În anul 1950, după mulți ani de studii și cercetări, un biochimist dedicat, pe nume Dr. Ernest T. Krebs Jr., a izolat o substanță nouă pe care a considerat-o vitamină, numind-o B17. Cu trecerea timpului, mulți oameni au devenit convinși că doctorul Krebs a descoperit în sfârșit un mecanism de control pentru multe dintre tipurile de cancer, o convingere pe care tot mai mulți oameni o împărtășesc astăzi. Atunci, în 1950, Ernest Krebs habar nu avea ce valuri urma să stârnească în lumea medicală descoperirea sa. Companiile farmaceutice multinaționale, aflându-se în imposibilitatea de a își aroga drepturile exclusive asupra acestei substanțe, au lansat un atac virulent fără precedent  împotriva cunoașterii efectelor ei și împotriva folosirii ei într-un cadru medical legal, aceasta în ciuda faptului că dovezile zguduitoare despre eficiența acestei vitamine în controlul unor  forme de cancer abundă în întreaga lume. Apare o întrebare firească: de ce medicina ortodoxă a declarat război împotriva acestei abordări nemedicamentoase a cancerului? G. Edward Griffin, autor al cărții Lumea fără cancer, susține că răspunsul nu trebuie să-l căutam în știință, ci în politică, și acest răspuns ține de planurile economice și politice ascunse ale celor care urmăresc să aibă în mâinile lor frâiele lumii, inclusiv în ceea ce privește sectorul medical.

Biochimistul Ernest T. Krebs Jr. a presupus că boala canceroasă ar fi putea fi preîntâmpinată de consumul de nitrilozide, precum amigdalina. Se pare că grupurile de persoane sau populațiile care au avut o dietă bogată în nitrilozidă (cum ar fi amigdalina, numită impropriu și vitamina B17), sau care au consumat voluntar alimente cu un conținut ridicat de nitrilozide, au cunoscut o incidență mai redusă a cazurilor de cancer.

Odată cu schimbarea obiceiurilor alimentare (în SUA de exemplu), multe alimente bogate în nitrilozide nu mai sunt consumate (meiul a fost înlocuit cu grâul) și, pe de altă parte, alimente care nu conțin nitrilozide au devenit preferate, aici amintind multe produse alimentare ambalate. Hrana ce prezintă cea mai mare cantitate de amigdalină este miezul sâmburilor de caise. Se spune (deși este o afirmație neverificată) ca fructele de felul caiselor sunt apeciate de populația Hunza, care consumă cantități importante din miezul sâmburilor de caise, și beneficiaza astfel de vitalitate, sănătate și longevitate. Acești oameni nu dezvoltă niciodată cancer până nu pleacă din ținuturile lor și nu încep să consume hrana omului modern. Totodată, amigdalina poate fi obținută din migdale, macadamia, hrișcă și mei.

Sunt mai bine de 1200 de plante care conțin nitrilozide, în cea mai mare parte în semințe. Sămânța este responsabilă pentru furnizarea substanțelor nutritive necesare apariției întregii plante sau a copacului, deci nu e de mirare că semințele sunt o sursă concentrată de hrană plină de vitamine care încurajează creșterea. Miezul sâmburelui de caisă are conținutul cel mai ridicat de amigdalină dintre toate plantele și carapacea exterioară dură a sâmburelui protejează partea centrală a miezului de deshidratare. Atunci când sâmburele este spart, vedem miezul mai moale din interior, care conține amigdalină, ce are un gust amărui. Totodată însă, acest miez conține și beta-glucozidază, care este responsabilă, atunci când amigdalina și beta-glucozidaza ajung în contact cu apa, de descompunerea gradată a amigdalinei.

Alte alimente care aduc în organism amigdalina sunt sorgul, porumbul, ierburile, semințele de in, meiul și migdalele amare. Trestia de zahăr a înlocuit în mare parte sorgul, și grâul a înlocuit meiul în obiceiurile alimentare nord-americane.

Rezumat: La pacienții cu cancer, cărora li s-a administrat amigdalină intravenos (4,5 gr/m², echivalent cu circa 2gr/70kg) și oral (500 mg), li s-au determinat concentrațiile de amigdalină din plasmă și din urină, concentrația globală de acid cianhidric din sânge și concentrațiile de tiocianat din ser și din urină. După administrarea intravenoasă, s-au observat concentrații din substanța inițială de 1,401µg/ml, fără nicio creștere a concentrațiilor de acid cianhidric la nivelul plasmei și a tiocianatului la nivelul serului. După administrarea orală de amigdalină, concentrațiile din substanța initială în plasmă au fost mult mai joase, cu valoarea de vârf de 525ng/ml. Concentrațiile de acid cianhidric în sânge au crescut la 2,1µg/ml. Concentrațiile de tiocianat nu au crescut timp de mai multe zile, stabilizându-se la 38µg/ml de ser. Ingestia de migdale de către doi pacienți care luau amigdalină pe cale orală a crescut concentrațiile de acid cianhidric, comparativ cu valorile obținute după administrarea strict orală doar a amigdalinei.

Introducere

Amigdalina este o glucozidă cianogenică, și se găsește într-o varietate mare de specii de plante, fiind prezentă în mod notabil în sâmburii de caise și în migdalele amare. Amigdalina, numită în mod obișnuit laetril, a fost propusă ca substanță pentru prevenirea și tratarea eficientă a cancerului la oameni, deși unele rapoarte din literatura de specialitate nu arată un efect semnificativ al amigdalinei asupra sistemelor tumorale experimentale. Studiile farmacologice realizate asupra amigdalinei și a glicozidelor cianogenice asociate s-au focalizat asupra toxicității datorate eliberării de acid cianhidric. Beta-glucozidazele, prezente cu precădere în nuci și semințe conținând glicozide, hidrolizează amigdalina în două molecule de glucoză și o moleculă de mandelonitril. Cianohidrina este instabilă și se descompune repede în benzaldehidă și acid cianhidric. Această descompunere poate fi catalizată, de asemenea, de enzima numită nitrilază, o enzimă prezentă în plantele ce conțin glicozide. Toxicitatea amigdalinei a fost evidențiată la câini, hrănindu-i cu amigdalină și cu o pastă din migdale dulci (migdalele dulci conțin beta-glucozide și nitrilază, dar nu conțin glucozide cianogenice). Toxicitatea a fost clar legată de formarea acidului cianhidric. De asemenea, la șobolani au fost observate concentrații crescute de acid cianhidric în sânge, însoțite de simptome de intoxicare, după administrarea de amigdalină pe cale orală.

Vom reda în cele ce urmează un studiu realizat în 1975, de către National Cancer Institute, U.S.. Importanța sa constă în reliefarea unui anumit gen de inerție, în condițiile în care produsul la care se referă este totuși unul înalt controversat.

Amigdalina, sub formă injectabilă, este produsă de peste jumătate de secol, și comercializată uneori sub formă de Vitamina B17, sau Laetril, deși în general este vorba chiar despre amigdalină, extractul natural din sâmburi de caise, și nu despre forma sa semisintetică (care este Laetrilul).

Profitându-se de ignoranța publicului, și datorită utilizării sale oarecum ”ilegale”, el nefiind un medicament înregistrat și controlat, acest produs este comercializat fără a se face dovada standardizării sale și a respectării unei rețete corecte de fabricație. Acest fapt este de înțeles, având în vedere statutul său, iar de aici și până la o fraudă care continuă de circa jumătate de secol, a fost un pas mic. Este însă mai dificil să înțelegem totuși cum un astfel de studiu, precum și proprietățile fizico-chimice ale amigdalinei, au putut fi ascunse de către promotori fără rușine ai acestui produs, care totuși poate face foarte mult bine.

Vom prezenta mai jos o listă cu câteva dintre proprietățile fizico-chimice ale amigdalinei (laetril-ul având proprietăți asemănătoare, în ciuda structurii și masei moleculare diferite).

După cum se poate vedea din tabel, una dintre proprietăți este aceea a solubilității în apă. De remarcat că aceasta este de doar 83 g/litru. Ce înseamna aceasta?

Aceasta înseamnă că într-un flacon de 10 ml se vor putea dizolva maxim 0,83 g amigdalină!

Notă: 

Deși în cele scrise mai jos se precizează ca fiind favorabilă utilizarea amigdalinei pe cale orală, fie din sâmburi de caise fie sub formă de tablete, vă recomandăm să manifestați prudență maximă în aplicarea unor astfel de indicații. Ele au fost preluate din sursele originale, fiind totuși adaptate pentru o cât mai bună coerență, însă nu suntem neaparat de acord cu ele, deoarece este cunoscut că ingerarea amigdalinei poate fi toxică, în funcție de cantitatea ingerată și de sursa ei. Cu siguranță, câțiva sâmburi de caise nu vă vor ucide, însă din dorința de a se vindeca cât mai repede, știm că multe persoane ar fi capabile să mănânce cantități foarte mari zilnic. Atenție! Aceasta ar fi o idee foarte proastă!

Evaluarea tratamentului: acest tratament este foarte eficient pentru eliminarea celulelor canceroase și, de asemenea, ajută într-o anumită măsură la întărirea sistemului imunitar. Totusi, acest tratament nu conține substanțele nutritive eficiente care să ajute la rezolvarea problemelor celulelor necanceroase (de ex. prezența acidului lactic la nivelul acestor celule), probleme produse de către cancer, probleme datorate chimioterapiei, iradierii etc.

Mulți dintre pacienții care au cancer mor datorită problemelor care apar la nivelul celulelor necanceroase din organismul lor. Acest tratament pentru cancer nu este un tratament complet care să vizeze problemele cele mai serioase cu care se confruntă pacienții ce prezintă cancer în stadii avansate.

Totuși, în cadru clinic, în special în Mexic, sunt administrate pe cale intravenoasă doze ridicate de amigdalină. În aceste clinici, doctorii se ocupă, de asemenea, cu problemele legate de deteriorarea celulelor necanceroase și urmăresc refacerea sistemului imunitar.

În S.U.A., Administrația pentru Hrană și Medicamente (FDA), total coruptă, a început să persecute din nou clinicile de medicină naturistă care folosesc amigdalină (numită uneori și vitamina B17).

Park, Hae-Jeong; Yoon, Seo-Hyun; Han, Long-Shan; Zheng, Long-Tai; Jung, Kyung-Hee; Uhm, Yoon-Kyung; Lee, Je-Hyun; Jeong, Ji-Seon; Joo, Woo-Sang; Yim, Sung-Vin; Chung, Joo-Ho; Hong, Seon-Pyo

World journal of gastroenterology : WJG MEDLINE Abstracts – Sep 7, 2005

REZUMAT: Genele au fost împărțite în șapte categorii, conform cu funcția lor biologică; gene în legătură cu apoptoza, gene în legătură cu răspunsul imunitar, gene în legătură cu transducția semnalului, gene în legătură cu ciclul de viață al celulei, gene legate de creștere, gene legate de răspunsul la stres și gene în legătură cu transcripția. METODE: S-au comparat profilurile expresiei genelor din celulele SNU-C4 în cazul grupurilor tratate cu amigdalină (5mg/ml, 24 h) și al celor netratate cu amigdalină, utilizând analiza micromulțimilor cADN. Au fost selectate genele inhibate în cadrul analizei cADN și au fost investigate nivelurile mARN ale genelor prin RT-PCR. REZULTATE: Analiza a arătat că amigdalina a inhibat în special genele aparținând categoriei aflate în legătură cu ciclul de viață al celulei: exonucleaza ₁ (EXO₁), caseta care leagă ATP-ul, sub-familia F, membrul 2 (ABCF₂), MRE₁₁ recombinație meiotică omolog A (MRE₁₁A), topoizomeraza (ADN) I (TOP₁) și proteina de legătură FK506 proteina asociată₁ 12-rapamicin (FRAP₁). Analiza RT-PCR a relevat că nivelurile mARN ale acestor gene au fost reduse, de asemenea, prin tratamentul cu amigdalină în cazul celulelor cancerului de colon SNU-C4 la om.

CONCLUZII: Aceste rezultate sugerează că amigdalina exercită un efect anticanceros prin scăderea genelor aflate în legătură cu ciclul de viață al celulelor în cazul celulelor cancerului de colon SNU-C4 la om și ar putea fi utilizată ca substanță terapeutică pentru tratarea acestei afecțiuni.

Hee-Young Kwon, Seon-Pyo Hong, Dong-Hoon Hahn si Jeong Hee Kim

Department of Biochemistry, College of Dentistry and Department of Oriental Pharmaceutical Sciences, Kyung Hee University, Seoul 130-701, Korea

Rezumat

Un ingredient important al Persicae semen este amigdalina, un compus cianogenic, numită și D-mandelonitril-?-gentiobioza. Rezultatele controversate referitoare la activitatea anticancerigenă a amigdalinei au apărut datorită conversiei amigdalinei în izomerul său inactiv, neoamigdalina. Pentru a inhiba procesul de epimerizare a amigdalinei s-a utilizat o nouă metodă simplă de fierbere în acid pentru prepararea extractului din Persicae semen. Analiza HPLC a relevat faptul că majoritatea amigdalinei din extract este, astfel, în forma activă, D. Acest extract din Persicae semen a fost folosit pentru a analiza efectul amigdalinei asupra proliferării celulelor și asupra inducției apoptozei la nivelul celulelor HL-60 din leucemia promielocitară la om. Astfel, s-a descoperit că extractul din Persicae semen a fost citotoxic pentru celulele HL-60 la concentrația de 6,4 mg/ml în prezența a 250nM de ?-glucozidază. Efectele antiproliferative ale extractului din Persicae semen par să fie datorate faptului că induce moartea celulelor prin apoptoză, știut fiind faptul că extractul din Persicae semen induce schimbări în morfologia nucleului celulei și fragmentarea ADN-ului la nivel internucleozomal.

Introducere

Cancerul cervical este actualmente una dintre bolile destul de răspândite, fiind, după opinia specialiștilor în domeniul medical, a doua cauză majoră a deceselor în rândul femeilor din întreaga lume, provocând decesul a aproximativ 280000 de femei în fiecare an. 80% dintre cazurile de cancer cervical sunt în țările aflate în curs de dezvoltare și această boala este, de asemenea, a doua cauză majoră a mortalității femeilor din SUA, cu vârste cuprinse între 21-39 ani. În ciuda progreselor făcute în radioterapie și chimioterapie, problemele legate de aceste terapii, precum efectele secundare și dezvoltarea rezistenței la medicamente, au rămas nerezolvate. Între timp, rata ridicată a mortalității provocate de cancerul cervical a rămas relativ neschimbată. Una dintre strategiile folosite pentru a rezolva aceste probleme este de a găsi noi tratamente și de a le include în modalitățile curente de abordare terapeutică a cancerului cervical. În această direcție, s-a remarcat faptul că amigdalina, o substanță ce conține în mod natural acid cianhidric, dobâdește reputație ca substanță complementară pentru tratamentul cancerului, aceasta datorită eficienței sale în inhibarea creșterii celulelor canceroase și datorită disponibilității sale pe piață. Prin urmare, este de dorit studierea aprofundată a mecanismelor anticancer prezente în cazul amigdalinei,precum și aplicațiile acestei substanțe in vivo.

Chang, Hyun-Kyung; Shin, Mal-Soon; Yang, Hye-Young; Lee, Jin-Woo; Kim, Young-Sick; ... [+]

Biological & pharmaceutical bulletin MEDLINE Abstracts – Aug 1, 2006

Cancerul de prostată este una dintre cele mai obișnuite forme de cancer non-epidermice la bărbați. Amigdalina este una dintre nitrilozide, substanțe care conțin în mod natural acid cianhidric și care se găsesc din abundență în semințele de plante din familia Rosaceae, care au fost folosite pentru a trata pacienții bolnavi de cancer și pentru a ușura durerile. În particular, D-amigdalina (D-mandelonitril-beta-D-gentiobiozidă) este cunoscută pentru efectele sale de distrugere selectivă a celulelor canceroase. Apoptoza, moartea programată a celulelor, este un mecanism important în tratamentul cancerului. În studiul de față, a fost preparat un extract apos de amigdalină din sâmburi de caise (Semen Armeniacae) și s-a cercetat dacă acest extract induce moartea prin apoptoză a celulelor canceroase DU145 și LNCaP, în  cancerul de prostată la om. Rezultatele cercetării relevă faptul că celulele canceroase DU145 și LNCaP tratate cu amigdalină au prezentat mai multe caracteristici morfologice ale apoptozei. Tratamentul cu amigdalină a crescut expresia proteinei Bax, o proteină pro-apoptotică, a scăzut expresia proteinei Bcl-2, o proteină anti-apoptotică, și a crescut activitatea enzimei caspază-3 la nivelul celulelor canceroase DU145 și LNCaP. Astfel, s-a demonstrat că amigdalina induce moartea prin apoptoză a celulelor canceroase DU145 și LNCaP, din cancerul de prostată la om, grație activării enzimei caspază-3 prin scăderea expresiei proteinei Bcl-2 și prin creșterea expresiei proteinei Bax. Prin aceasta, studiul de față relevă faptul că amigdalina poate fi o opțiune valoroasă în tratarea cancerului de prostată.

Cunshan Zhou, Lichun Qian, Haile Ma, Xiaojie, Yu, Youzuo Zhang, Wenjuang Qu, Xiaoxu Zhang, Wei Xia

REZUMAT

A fost testată citoactivitatea amigdalinei în forma simplă și în forma activată cu beta-D-glucozidază în ceea ce privește inhibiția creșterii și inducția apoptozei în cazul celulelor HepG2. Testul MTT de viabilitate a celulelor a dovedit faptul că toate mostrele de amigdalină au avut efect asupra proliferării celulelor HepG2, proporțional cu doza administrată și cu timpul de expunere a celulelor la amigdalină. IC₅₀ pentru amigdalina pură și pentru amigdalina activată cu beta-D-glucozidaza, pentru un timp de 48 ore a fost de 458,10 mg/ml, respectiv 3,2 mg/ml. În plus, celulele apoptotice au fost evidențiate prin metoda colorării fluorescente AO/EB (acridina orange/bromura de etidiu) și prin analiza ciclului de viață al celulelor cu ajutorul citometriei în flux, folosind colorarea cu anexină V-FITC/PI. Astfel, rata apoptozei a crescut odată cu creșterea concentrației de amigdalină și a timpului de incubare. Aceste rezultate au fost comparate cu grupul de control și au relevat o diferență semnificativă (p<0,01). Toate aceste rezultate arată faptul că amigdalina nu avea o activitate citotoxică puternică asupra celulelor HepG2; totuși, amigdalina activată cu ajutorul beta-D-glucozidazei a manifestat o activitate citotoxică mult crescută și eficientă asupra acelorași celule HepG2. Așadar, concluzia este că folosirea acestei strategii de sporire a efectului amigdalinei poate fi aplicabilă cu succes în cazul tumorilor cu o activitate intensă.

Hwang, Hye-Jeong; Lee, Hye-Jung; Kim, Chang-Ju; Shim, Insop; Hahm, Dae-Hyun

Journal of microbiology and biotechnology MEDLINE Abstracts – Oct 1, 2008

Amigdalina este o glicozidă cianogenică prezentă în unele plante, în special în sâmburii fructelor de Rosaceae. În studiul de față au fost evaluate activitățile antiinflamatorii și analgezice ale amigdalinei, folosind o linie de celule indusa cu lipopolizaharide (LPS) in vitro și un șobolan cu artrită la nivelul gleznei, indusă cu ajutorul carrageenan-ului. Un mM de amigdalină a inhibat semnificativ expresiile mARN ale TNF-alfa și IL-1-beta cazul a 264,7 celule primare tratate cu LPS. Amigdalina (0,005, 0,05, 0,1 mg/kg) a fost injectată intramuscular imediat după inducerea durerilor artritice la șobolan cu ajutorul carrageenan-ului și efectul antiartritic al amigdalinei a fost testat prin măsurarea raportului de distribuție a greutății pe ambele picioare și circumferința gleznei și prin analizarea nivelelor de expresie a trei markeri moleculari ai durerii și ai inflamației (c-Fos, TNF-alfa, IL-1-beta) la nivelul coloanei vertebrale. Hiperalgezia gleznei artritice a fost atenuată cel mai semnificativ prin injecția cu 0,005 mg/kg amigdalină. La acest dozaj, expresiile c-Fos, TNF-alfa și IL-1-beta la nivelul coloanei vertebrale au fost semnificativ inhibate. Totuși, la un dozaj mai mare ca 0,005 mg/kg nu a mai fost observat efectul amigdalinei de calmare a durerii. Astfel, tratamentul cu amigdalină a atenuat eficient reacțiile dureroase la tratamentul cu LPS în cazul a 264,7 celule primare și în cazul artritei induse la șobolani cu ajutorul carrageenan-ului.

Cunshan Zhou, Lichun Qian, Haile Ma, Xiaojie, Yu, Youzuo Zhang, Wenjuang Qu, Xiaoxu Zhang, Wei Xia

REZUMAT

A fost testată citoactivitatea amigdalinei în forma simplă și în forma activată cu beta-D-glucozidază în ceea ce privește inhibiția creșterii și inducția apoptozei în cazul celulelor HepG2. Testul MTT de viabilitate a celulelor a dovedit faptul că toate mostrele de amigdalină au avut efect asupra proliferării celulelor HepG2, proporțional cu doza administrată și cu timpul de expunere a celulelor la amigdalină. IC₅₀ pentru amigdalina pură și pentru amigdalina activată cu beta-D-glucozidaza, pentru un timp de 48 ore a fost de 458,10 mg/ml, respectiv 3,2 mg/ml. În plus, celulele apoptotice au fost evidențiate prin metoda colorării fluorescente AO/EB (acridina orange/bromura de etidiu) și prin analiza ciclului de viață al celulelor cu ajutorul citometriei în flux, folosind colorarea cu anexină V-FITC/PI. Astfel, rata apoptozei a crescut odată cu creșterea concentrației de amigdalină și a timpului de incubare. Aceste rezultate au fost comparate cu grupul de control și au relevat o diferență semnificativă (p<0,01). Toate aceste rezultate arată faptul că amigdalina nu avea o activitate citotoxică puternică asupra celulelor HepG2; totuși, amigdalina activată cu ajutorul beta-D-glucozidazei a manifestat o activitate citotoxică mult crescută și eficientă asupra acelorași celule HepG2. Așadar, concluzia este că folosirea acestei strategii de sporire a efectului amigdalinei poate fi aplicabilă cu succes în cazul tumorilor cu o activitate intensă.

Chang, Hyun-Kyung; Shin, Mal-Soon; Yang, Hye-Young; Lee, Jin-Woo; Kim, Young-Sick; ... [+]

Biological & pharmaceutical bulletin MEDLINE Abstracts – Aug 1, 2006

Cancerul de prostată este una dintre cele mai obișnuite forme de cancer non-epidermice la bărbați. Amigdalina este una dintre nitrilozide, substante care conțin în mod natural acid cianhidric și care se găsesc din abundență în semințele de plante din familia Rosaceae, care au fost folosite pentru a trata pacienții bolnavi de cancer și pentru a ușura durerile. În particular, D-amigdalina (D-mandelonitril-beta-D-gentiobiozida) este cunoscută pentru efectele sale de distrugere selectivă a celulelor canceroase. Apoptoza, moartea programată a celulelor, este un mecanism important în tratamentul cancerului. În studiul de față, a fost preparat un extract apos de amigdalină din sâmburi de caise (semen Armeniacae) și s-a cercetat dacă acest extract induce moartea prin apoptoză a celulelor canceroase DU145 și LNCaP, în  cancerul de prostată la om. Rezultatele cercetării relevă faptul că celulele canceroase DU145 si LNCaP tratate cu amigdalină au prezentat mai multe caracteristici morfologice ale apoptozei. Tratamentul cu amigdalină a crescut expresia proteinei Bax, o proteină pro-apoptotică, a scăzut expresia proteinei Bcl-2, o proteină anti-apoptotică, și a crescut activitatea enzimei caspaza-3 la nivelul celulelor canceroase DU145 si LNCaP. Astfel, s-a demonstrat că amigdalina induce moartea prin apoptoză a celulelor canceroase DU145 si LNCaP, din cancerul de prostată la om, grație activării enzimei caspaza-3 prin scăderea expresiei proteinei Bcl-2 și prin creșterea expresiei proteinei Bax. Prin aceasta, studiul de față relevă faptul că amigdalina poate fi o opțiune valoroasă în tratarea cancerului de prostată.

Strugala, G. J.; Rauws, A. G.; Elbers, R.

Biochemical pharmacology MEDLINE Abstracts – Jul 1, 1986

Prima fază a metabolismului amigdalinei la nivel intestinal a fost investigată în cazul intestinului subțire la șobolani, in vitro. Rezultatele arată că amigdalina este hidrolizată în prunasină, în special în zona peretelui jejunului proximal. Acest clivaj specific beta (1,6) hidrolitic glucozei terminale este dependent de pH și poate fi inhibat de glucono-delta-lactonă, un inhibitor potent al beta-glucozidazei lizozomale din intestinul șobolanului. Nu s-a observat nicio competiție între floridzină și lactoză vs. amigdalină. Niciuna dintre activitățile alfa sau beta enzimatice ale intestinului de mamifer (alfa glucozidaza, alfa amilaza) sau ale ficatului de mamifer (beta-galactozidaza, beta-glucuronidaza) nu au fost capabile să catalizeze hidroliza glucozei terminale din amigdalină la pH 5,0 pH, 7,0 sau pH 9,0. Mai mult, nu a fost observată nicio activitate metabolică a ficatului izolat de șobolan în ceea ce privește amigdalina și prunasina, vreme de 2 ore de perfuzie recirculantă. Totuși, conținuturile cecale ale șobolanilor obișnuiti au prezentat activități de hidrolizare atât asupra amigdalinei, cât și asupra prunasinei. Mandelonitrilul rezultat s-a disociat spontan în acid cianhidric și benzaldehidă. Așadar, rezultatele noastre arată că metabolismul amigdalinei, prin care este transformată în prunasină, având loc în porțiunea proximă a jejunului, este aparent mediată de activitatea enzimatică beta (1,6) glucozidaza a peretelui intestinal. Pe de altă parte, toxicitatea amigdalinei, datorată eliberării de acid cianhidric, necesită evident activitatea microbiologică a intestinului.

Hwang, Hye-Jeong; Kim, Pil; Kim, Chang-Ju; Lee, Hye-Jung; Shim, Insop; ... [+]

Biological & pharmaceutical bulletin MEDLINE Abstracts – Aug 1, 2008

Amigdalina este o glucozidă vegetală extrasă din sâmburii de fructe din familia Rosaceae, cum ar fi caisele, piersicile, migdalele, cireșele și prunele. Pentru a investiga efectul amigdalinei de alinare a durerilor, au fost provocate dureri la șobolani prin injectarea intraplantară de formalină și a fost evaluat efectul antinociceptiv al amigdalinei la doze de 0,1, 0,5, 1 și 10 mg/kcorp, prin observarea comportamentului nociceptiv, cum ar fi linsul, săgetăturile și scuturăturile, numărul neuronilor imunoreactivi Fos de la nivelul șirei spinării și expresia mARN a citokinelor inflamatorii de la nivelul țesutului cutanat plantar. Injecția intramusculară cu amigdalină a redus semnificativ durerea indusă cu ajutorul formalinei, atât în fazele timpurii (primele 10 min. dupa injecție), cât și în fazele târzii (10-30 min. dupa injecția inițială cu formalină). În timpul fazei târzii, amigdalina a redus durerile induse cu ajutorul formalinei, această activitate a amigdalinei fiind proporțională cu doza, aceasta nedepășind 1mg/kg. Analiza moleculara vizând c-Fos și citokinele antiinflamatorii, precum factorul alfa de necroză tumorală (TNF-alfa) și interleukina 1-beta (IL-1 beta), a dovedit, de asemenea, un efect semnificativ al amigdalinei, în acord cu rezultatele analizei comportamentului la durere.

Aceste rezultate sugerează ca amigdalina este eficientă pentru alinarea durerilor de natură inflamatorie și că ea poate fi folosită ca analgezic cu efecte antinociceptive și antiinflamatoare.

Murnane, J. M.; Ritter, S.

Pharmacology, biochemistry, and behavior MEDLINE Abstracts – Mar 1, 1985

Injecția intracerebroventriculară cu aloxan, o citotoxină pentru celulele pancreatice beta (B), provoacă deficiențe în hrănirea cu glucoză la șobolani. Scopul acestui experiment a fost de a vedea dacă afectarea procesului de hrănire cu glucoză, indusă cu ajutorul aloxanului, poate fi atenuată de către agenți care sunt antagonici față de toxicitatea aloxanului la nivelul celulelor B. Așadar, aloxanul a fost administrat la nivelul celui de-al patrulea ventricul cerebral, singur, sau în combinație cu D-glucoza, L-glutamina sau amigdalina, toate aceste substanțe fiind cunoscute ca antagoniste față de toxicitatea aloxanului asupra celulelor B, sau în combinație cu L-glucoza, care nu acționează antagonic față de toxicitatea de la nivelul celulelor B. S-a descoperit faptul că aloxanul a produs deficiențe în hrănirea cu glucoză, care nu au fost atenuate de administrarea aloxanului împreună cu L-glucoza sau L-glutamina. Astfel, șobolanii tratați cu aloxan/L-glucoza au mâncat 11%, respectiv 14% din aportul de hrană de control, după administrarea sistemică a substanței 2-deoxi-D-glucoza (2DG 250mg/kg) și administrarea la nivelul ventriculului al patrulea a substanței 5-tioglucoza (5TG, 120µg/5µl). Șobolanii tratați cu aloxan/L-glutamină au mâncat 20% și, respectiv, 22% din aportul de hrană de control după administrarea de 2DG și, respectiv, 5TG. În contrast cu aceste rezultate, D-glucoza și amigdalina (15mM) au stopat complet deteriorarea provocată de aloxan în hranirea cu glucoză și amigdalină simplă (10mM) a exercitat un efect protector parțial. Aceste rezultate pot indica faptul că susceptibilitatea la toxicitatea aloxanului la nivelul creierului depinde de caracteristicile celulare comune cu cele ale celulelor B.

Explicație suplimentară:

Deoarece aloxanul distruge selectiv celulele beta producătoare de insulină, de la nivelul pancreasului, el este utilizat în studiul diabetului, ca urmare a faptului că administrarea sa la rozătoare induce acestora diabet. Deși el nu are același efect asupra oamenilor (neavând efect asupra pancreasului nici chiar în doze foarte ridicate), el este totuși toxic în doze ridicate asupra ficatului și rinichilor.

Introducere

Cancerul cervical este actualmente una dintre bolile destul de răspândite, fiind, după opinia specialiștilor în domeniul medical, a doua cauză majoră a deceselor în rândul femeilor din întreaga lume, provocând decesul a aproximativ 280000 de femei în fiecare an. 80% dintre cazurile de cancer cervical sunt în țările aflate în curs de dezvoltare și această boala este, de asemenea, a doua cauză majoră a mortalității femeilor din SUA, cu vârste cuprinse între 21-39 ani. În ciuda progreselor făcute în radioterapie și chimioterapie, problemele legate de aceste terapii, precum efectele secundare și dezvoltarea rezistenței la medicamente, au rămas nerezolvate. Între timp, rata ridicată a mortalității provocate de cancerul cervical a rămas relativ neschimbată. Una dintre strategiile folosite pentru a rezolva aceste probleme este de a găsi noi tratamente și de a le include în modalitățile curente de abordare terapeutică a cancerului cervical. În această direcție, s-a remarcat faptul că amigdalina, o substanță ce conține în mod natural acid cianhidric, dobâdește reputație ca substanță complementară pentru tratamentul cancerului, aceasta datorită eficienței sale în inhibarea creșterii celulelor canceroase și datorită disponibilității sale pe piață. Prin urmare, este de dorit studierea aprofundată a mecanismelor anticancer prezente în cazul amigdalinei,precum și aplicațiile acestei substanțe in vivo.

Hee-Young Kwon, Seon-Pyo Hong, Dong-Hoon Hahn si Jeong Hee Kim

Department of Biochemistry, College of Dentistry and Department of Oriental Pharmaceutical Sciences, Kyung Hee University, Seoul 130-701, Korea

Rezumat

Un ingredient important al Persicae semen este amigdalina, un compus cianogenic, numită și D-mandelonitril-?-gentiobioza. Rezultatele controversate referitoare la activitatea anticancerigenă a amigdalinei au apărut datorită conversiei amigdalinei în izomerul său inactiv, neoamigdalina. Pentru a inhiba procesul de epimerizare a amigdalinei s-a utilizat o nouă metodă simplă de fierbere în acid pentru prepararea extractului din Persicae semen. Analiza HPLC a relevat faptul că majoritatea amigdalinei din extract este, astfel, în forma activă, D. Acest extract din Persicae semen a fost folosit pentru a analiza efectul amigdalinei asupra proliferării celulelor și asupra inducției apoptozei la nivelul celulelor HL-60 din leucemia promielocitară la om. Astfel, s-a descoperit că extractul din Persicae semen a fost citotoxic pentru celulele HL-60 la concentrația de 6,4 mg/ml în prezența a 250nM de ?-glucozidază. Efectele antiproliferative ale extractului din Persicae semen par să fie datorate faptului că induce moartea celulelor prin apoptoză, știut fiind faptul că extractul din Persicae semen induce schimbări în morfologia nucleului celulei și fragmentarea ADN-ului la nivel internucleozomal.

Park, Hae-Jeong; Yoon, Seo-Hyun; Han, Long-Shan; Zheng, Long-Tai; Jung, Kyung-Hee; Uhm, Yoon-Kyung; Lee, Je-Hyun; Jeong, Ji-Seon; Joo, Woo-Sang; Yim, Sung-Vin; Chung, Joo-Ho; Hong, Seon-Pyo

World journal of gastroenterology : WJG MEDLINE Abstracts – Sep 7, 2005

REZUMAT: Genele au fost împărțite în șapte categorii, conform cu funcția lor biologică; gene în legătură cu apoptoza, gene în legătură cu răspunsul imunitar, gene în legătură cu transducția semnalului, gene în legătură cu ciclul de viață al celulei, gene legate de creștere, gene legate de răspunsul la stres și gene în legatură cu transcripția. METODE: S-au comparat profilurile expresiei genelor din celulele SNU-C4 în cazul grupurilor tratate cu amigdalină (5mg/ml, 24 h) și al celor netratate cu amigdalină, utilizând analiza micromultimilor cADN. Au fost selectate genele inhibate în cadrul analizei cADN și au fost investigate nivelurile mARN ale genelor prin RT-PCR. REZULTATE: Analiza a arătat că amigdalina a inhibat în special genele aparținând categoriei aflate în legătură cu ciclul de viață al celulei: exonucleaza ₁ (EXO₁), caseta care leagă ATP-ul, sub-familia F, membrul 2 (ABCF₂), MRE₁₁ recombinație meiotică omolog A (MRE₁₁A), topoizomeraza (ADN) I (TOP₁) și proteina de legătură FK506 proteina asociată₁ 12-rapamicin (FRAP₁). Analiza RT-PCR a relevat că nivelurile mARN ale acestor gene au fost reduse, de asemenea, prin tratamentul cu amigdalină în cazul celulelor cancerului de colon SNU-C4 la om.

CONCLUZII: Aceste rezultate sugerează că amigdalina exercită un efect anticanceros prin scăderea genelor aflate în legătură cu ciclul de viață al celulelor în cazul celulelor cancerului de colon SNU-C4 la om și ar putea fi utilizată ca substanță terapeutică pentru tratarea acestei afecțiuni.

Yang, Hye-Young; Chang, Hyun-Kyung; Lee, Jin-Woo; Kim, Young-Sick; Kim, Hong; ... [+]

Neurological research MEDLINE Abstracts – Jan 1, 2007

Amigdalina (D-mandelonitril-beta-D-gentiobioza) este un compus cianogenic, regăsit în migdalele dulci și amare, Persicae semen și Armeniacae semen. Amigdalina a fost folosită pentru tratarea pacienților bolnavi de cancer și pentru ușurarea durerilor. În studiul de față s-a preparat un extract apos de amigdalină din Armeniacae semen și s-a cercetat efectul amigdalinei asupra inflamației indusă cu ajutorul lipopolizaharidelor (LPS). METODE: Efectele amigdalinei extrase din semen Armeniacae asupra expresiilor mARN ale ciclooxigenazei stimulate cu ajutorul lipopolizaharidelor (LPS), (COX)-1, COX-2, și asupra sintazei indusă cu ajutorul oxidului nitric (iNOS) la nivelul celulelor microgliale BV2 de la cobai, au fost investigate folosind testul 3-(4,5-dimetiltiazol-2-il)-2,5-bromură difeniltetrazolium (MTT) și transcripția inversă în tehnica reacției de polimerizare în lanț (RT-PCR). Au fost studiate, de asemenea, efectele amigdalinei asupra sintezei prostaglandinelor E(2) și asupra producerii de oxid nitric, folosind testul imunologic și prin detectarea oxidului nitric. REZULTATE: Rezultatele cercetărilor arată că amigdalina a suprimat sinteza prostaglandinei E(2), precum și producerea de oxid nitric, prin inhibarea expresiilor mARN ale ciclooxigenazei COX-2 stimulată cu ajutorul lipopolizaharidelor și a sintazei indusă cu ajutorul oxidului nitric la nivelul celulelor BV2 de la cobai.

CONCLUZIE: Aceste rezultate arată că amigdalina exercită efecte antiinflmatorii și analgezice și face aceasta foarte probabil datorită faptului că suprimă expresiile mARN ale COX-2 și iNOS.

Introducere

Ateroscleroza este o boală inflamatorie a peretelui arterial. Hipercolestrolemia, fumatul, sexul masculin, hipertensiunea, diabetul și înaintarea în vârstă sunt, în general, factori de risc pentru ateroscleroză. Totusi, cercetările recente, prin rezultatele obținute, sugerează că răspunsurile imunitare înnăscute și adaptative joacă un rol important în patogenezia aterosclerozei. În acest proces sunt implicate și interacționează celulele endoteliale, macrofagele, celulele mușchilor netezi și limfocitele. Ca urmare a interacțiunii acestor factori, se formează placa aterosclerotică care influențează procesul de hrănire al organelor și în final conduce la probleme cerebrovasculare și la sindroame coronariene acute. S-a dovedit că produsul celulelor T CD4⁺(IFN-?, IL-10, IL-4 etc.), numit citokina, influențează mărimea și natura plăcii aterosclerotice. Studiile referitoare la influența sistemului imunitar asupra aterosclerozei s-au bucurat de un interes crescut în ultimii ani, în special în ceea ce privește celulele de reglementare T naturale. Cercetările anterioare au arătat că celulele Th1 au fost în detrimentul procesului aterosclerotic și, de asemenea, că celulele Th2 sau celulele naturale T ucigașe au contribuit și ele la dezvoltarea aterosclerozei. Două citokine majore, contra-regulatoare, precum IL-10, și factorul beta de transformare a creșterii (TGF-?) sunt necesare pentru funcțiile imunoregulatoare ale celulelor Treg naturale sau a celor adaptative induse prin antigen, care joacă un rol important în progresia bolii aterosclerotice. În plus, s-a descoperit că regulatorul de transcripție Foxp3 controlează funcționarea celulelor Treg CD4⁺CD25⁺ la cobai. Astfel, este bine cunoscut faptul că celulele Treg joacă un rol protector în progresia aterosclerozei și aceste celule sunt considerate a fi o țintă terapeutică pentru tratamentul aterosclerozei.

Notă: 

Deși în cele scrise mai jos se precizează ca fiind favorabilă utilizarea amigdalinei pe cale orală, fie din sâmburi de caise fie sub formă de tablete, vă recomandăm să manifestați prudență maximă în aplicarea unor astfel de indicații. Ele au fost preluate din sursele originale, fiind totuși adaptate pentru o cât mai bună coerență, însă nu suntem neaparat de acord cu ele, deoarece este cunoscut că ingerarea amigdalinei poate fi toxică, în funcție de cantitatea ingerată și de sursa ei. Cu siguranță, câțiva sâmburi de caise nu vă vor ucide, însă din dorința de a se vindeca cât mai repede, știm că multe persoane ar fi capabile să mănânce cantități foarte mari zilnic. Atenție! Aceasta ar fi o idee foarte proastă!

Evaluarea tratamentului: acest tratament este foarte eficient pentru eliminarea celulelor canceroase și, de asemenea, ajută într-o anumită măsură la întărirea sistemului imunitar. Totusi, acest tratament nu conține substanțele nutritive eficiente care să ajute la rezolvarea problemelor celulelor necanceroase (de ex. prezența acidului lactic la nivelul acestor celule), probleme produse de către cancer, probleme datorate chimioterapiei, iradierii etc.

Mulți dintre pacienții care au cancer mor datorită problemelor care apar la nivelul celulelor necanceroase din organismul lor. Acest tratament pentru cancer nu este un tratament complet care să vizeze problemele cele mai serioase cu care se confruntă pacienții ce prezintă cancer în stadii avansate.

Totuși, în cadru clinic, în special în Mexic, sunt administrate pe cale intravenoasă doze ridicate de amigdalină. În aceste clinici, doctorii se ocupă, de asemenea, cu problemele legate de deteriorarea celulelor necanceroase și urmăresc refacerea sistemului imunitar.

În S.U.A., Administrația pentru Hrană și Medicamente (FDA), total coruptă, a început să persecute din nou clinicile de medicină naturistă care folosesc amigdalină (numită uneori și vitamina B17).

Amigdalina este una dintre cele 14 nitrilozide naturale cunoscute; alte nitrilozide dintre acestea 14 se numesc prunasin, dhurrin si linamarin. Toate aceste molecule au un radical zaharat si un radical non-zaharat (aglucona) compus din acid cianhidric (HCN) si benzaldehida (Ph-CH=O) sau para-hydroxybenzaldehida (p-HO-Ph-CH=O) sau molecula de acetona (CH₃-C(=O)-CH₃).

Zahar-O-CH(Ph)-CN (Amigdalina, zaharul este dizaharida gentiobioza)

Zahar-O-CH(Ph)-CN (Prunasina, zaharul este monozaharida glucoza)

Zahar-O-CH(Ph-OH-p)-CN (Dhurrina, zaharul este monozaharida glucoza)

Zahar-O-C(CH₃)₂-CN (Linamarina, zaharul este monozaharida glucoza)

In natura sunt peste 1200 de specii de plante care contin nitrilozida. Ele provin din toata lumea, inclusiv din regiunile arctice. Unele dintre aceste plante sunt comestibile pentru animale si pentru oameni. O. L. Oke a consemnat faptul ca glicozidele cianogenetice (nitrilozide) au fost descoperite in urmatoarele plante obisnuite: porumb, sorg, mei, fasole de camp, fasole lima, fasole obisnuita, cartofi dulci, cassava, salata verde, seminte de in, migdale si seminte de lamaie, lime, cirese, mere, caise, struguri, prune si pere. In toate aceste plante mentionate si seminte, amigdalina este identica din punct de vedere chimic cu cea din migdalele amare. Este posibil ca nu toate aceste plante si seminte sa aiba complexul de enzime emulsina pentru a transforma amigdalina in acid cianhidric (HCN), benzaldehida si glucoza, acest complex de enzime fiind prezent cu siguranta in migdalele amare.

Nitrilozidele sunt interesante pentru ca sunt destinate sa functioneze ca un mecanism de aparare al plantei respective impotriva atacului ierbivorelor, insectelor si microorganismelor. Atunci cand unorganism incearca sa se hraneasca cu acea planta, nitrilozidele si enzimele care elibereaza acid cianhidric (HCN) care sunt stocate in diferite compartimente ale celulelor, interactioneaza, eliberand acidul cianhidric (HCN), potential mortal, care poate omori respectivul organism daca acesta digera o cantitate suficienta din planta in discutie.

Vom reda în cele ce urmează un studiu realizat în 1975, de către National Cancer Institute, U.S.. Importanța sa constă în reliefarea unui anumit gen de inerție, în condițiile în care produsul la care se referă este totuși unul înalt controversat.

Amigdalina, sub formă injectabilă, este produsă de peste jumătate de secol, și comercializată uneori sub formă de Vitamina B17, sau Laetril, deși în general este vorba chiar despre amigdalină, extractul natural din sâmburi de caise, și nu despre forma sa semisintetică (care este Laetrilul).

Profitându-se de ignoranța publicului, și datorită utilizării sale oarecum ”ilegale”, el nefiind un medicament înregistrat și controlat, acest produs este comercializat fără a se face dovada standardizării sale și a respectării unei rețete corecte de fabricație. Acest fapt este de înțeles, având în vedere statutul său, iar de aici și până la o fraudă care continuă de circa jumătate de secol, a fost un pas mic. Este însă mai dificil să înțelegem totuși cum un astfel de studiu, precum și proprietățile fizico-chimice ale amigdalinei, au putut fi ascunse de către promotori fără rușine ai acestui produs, care totuși poate face foarte mult bine.

Vom prezenta mai jos o listă cu câteva dintre proprietățile fizico-chimice ale amigdalinei (laetril-ul având proprietăți asemănătoare, în ciuda structurii și masei moleculare diferite).

După cum se poate vedea din tabel, una dintre proprietăți este aceea a solubilității în apă. De remarcat că aceasta este de doar 83 g/litru. Ce înseamna aceasta?

Aceasta înseamnă că într-un flacon de 10 ml se vor putea dizolva maxim 0,83 g amigdalină!

Rezumat: La pacienții cu cancer, cărora li s-a administrat amigdalină intravenos (4,5 gr/m², echivalent cu circa 2gr/70kg) și oral (500 mg), li s-au determinat concentrațiile de amigdalină din plasmă și din urină, concentrația globală de acid cianhidric din sânge și concentrațiile de tiocianat din ser și din urină. După administrarea intravenoasă, s-au observat concentrații din substanța inițială de 1,401µg/ml, fără nicio creștere a concentrațiilor de acid cianhidric la nivelul plasmei și a tiocianatului la nivelul serului. După administrarea orală de amigdalină, concentrațiile din substanța initială în plasmă au fost mult mai joase, cu valoarea de vârf de 525ng/ml. Concentrațiile de acid cianhidric în sânge au crescut la 2,1µg/ml. Concentrațiile de tiocianat nu au crescut timp de mai multe zile, stabilizându-se la 38µg/ml de ser. Ingestia de migdale de către doi pacienți care luau amigdalină pe cale orală a crescut concentrațiile de acid cianhidric, comparativ cu valorile obținute după administrarea strict orală doar a amigdalinei.

Introducere

Amigdalina este o glucozidă cianogenică, și se găsește într-o varietate mare de specii de plante, fiind prezentă în mod notabil în sâmburii de caise și în migdalele amare. Amigdalina, numită în mod obișnuit laetril, a fost propusă ca substanță pentru prevenirea și tratarea eficientă a cancerului la oameni, deși unele rapoarte din literatura de specialitate nu arată un efect semnificativ al amigdalinei asupra sistemelor tumorale experimentale. Studiile farmacologice realizate asupra amigdalinei și a glicozidelor cianogenice asociate s-au focalizat asupra toxicității datorate eliberării de acid cianhidric. Beta-glucozidazele, prezente cu precădere în nuci și semințe conținând glicozide, hidrolizează amigdalina în două molecule de glucoză și o moleculă de mandelonitril. Cianohidrina este instabilă și se descompune repede în benzaldehidă și acid cianhidric. Această descompunere poate fi catalizată, de asemenea, de enzima numită nitrilază, o enzimă prezentă în plantele ce conțin glicozide. Toxicitatea amigdalinei a fost evidențiată la câini, hrănindu-i cu amigdalină și cu o pastă din migdale dulci (migdalele dulci conțin beta-glucozide și nitrilază, dar nu conțin glucozide cianogenice). Toxicitatea a fost clar legată de formarea acidului cianhidric. De asemenea, la șobolani au fost observate concentrații crescute de acid cianhidric în sânge, însoțite de simptome de intoxicare, după administrarea de amigdalină pe cale orală.

Biochimistul Ernest T. Krebs Jr. a presupus că boala canceroasă ar fi putea fi preîntâmpinată de consumul de nitrilozide, precum amigdalina. Se pare că grupurile de persoane sau populațiile care au avut o dietă bogată în nitrilozidă (cum ar fi amigdalina, numită impropriu și vitamina B17), sau care au consumat voluntar alimente cu un conținut ridicat de nitrilozide, au cunoscut o incidență mai redusă a cazurilor de cancer.

Odată cu schimbarea obiceiurilor alimentare (în SUA de exemplu), multe alimente bogate în nitrilozide nu mai sunt consumate (meiul a fost înlocuit cu grâul) și, pe de altă parte, alimente care nu conțin nitrilozide au devenit preferate, aici amintind multe produse alimentare ambalate. Hrana ce prezintă cea mai mare cantitate de amigdalină este miezul sâmburilor de caise. Se spune (deși este o afirmație neverificată) ca fructele de felul caiselor sunt apeciate de populația Hunza, care consumă cantități importante din miezul sâmburilor de caise, și beneficiaza astfel de vitalitate, sănătate și longevitate. Acești oameni nu dezvoltă niciodată cancer până nu pleacă din ținuturile lor și nu încep să consume hrana omului modern. Totodată, amigdalina poate fi obținută din migdale, macadamia, hrișcă și mei.

Sunt mai bine de 1200 de plante care conțin nitrilozide, în cea mai mare parte în semințe. Sămânța este responsabilă pentru furnizarea substanțelor nutritive necesare apariției întregii plante sau a copacului, deci nu e de mirare că semințele sunt o sursă concentrată de hrană plină de vitamine care încurajează creșterea. Miezul sâmburelui de caisă are conținutul cel mai ridicat de amigdalină dintre toate plantele și carapacea exterioară dură a sâmburelui protejează partea centrală a miezului de deshidratare. Atunci când sâmburele este spart, vedem miezul mai moale din interior, care conține amigdalină, ce are un gust amărui. Totodată însă, acest miez conține și beta-glucozidază, care este responsabilă, atunci când amigdalina și beta-glucozidaza ajung în contact cu apa, de descompunerea gradată a amigdalinei.

Alte alimente care aduc în organism amigdalina sunt sorgul, porumbul, ierburile, semințele de in, meiul și migdalele amare. Trestia de zahăr a înlocuit în mare parte sorgul, și grâul a înlocuit meiul în obiceiurile alimentare nord-americane.

În anul 1950, după mulți ani de studii și cercetări, un biochimist dedicat, pe nume Dr. Ernest T. Krebs Jr., a izolat o substanță nouă pe care a considerat-o vitamină, numind-o B17. Cu trecerea timpului, mulți oameni au devenit convinși că doctorul Krebs a descoperit în sfârșit un mecanism de control pentru multe dintre tipurile de cancer, o convingere pe care tot mai mulți oameni o împărtășesc astăzi. Atunci, în 1950, Ernest Krebs habar nu avea ce valuri urma să stârnească în lumea medicală descoperirea sa. Companiile farmaceutice multinaționale, aflându-se în imposibilitatea de a își aroga drepturile exclusive asupra acestei substanțe, au lansat un atac virulent fără precedent  împotriva cunoașterii efectelor ei și împotriva folosirii ei într-un cadru medical legal, aceasta în ciuda faptului că dovezile zguduitoare despre eficiența acestei vitamine în controlul unor  forme de cancer abundă în întreaga lume. Apare o întrebare firească: de ce medicina ortodoxă a declarat război împotriva acestei abordări nemedicamentoase a cancerului? G. Edward Griffin, autor al cărții Lumea fără cancer, susține că răspunsul nu trebuie să-l căutam în știință, ci în politică, și acest răspuns ține de planurile economice și politice ascunse ale celor care urmăresc să aibă în mâinile lor frâiele lumii, inclusiv în ceea ce privește sectorul medical.

Amigdalina este o glicozidă izolată inițial din semințele copacului Prunus dulcis, varianta amara, semințe numite și migdale amare de către Pierre-Jean Robiquet și Antoine Boutron-Charlard în 1830 și studiată ulterior de Liebig și Wöhler în 1830. Mai multe specii din genul Prunus, incluzând Caisul (Prunus armeniaca) și Cireșul amar (Prunus serotina) conțin, de asemenea, amigdalină.

De la începutul anilor ’50, atât amigdalina, cât și o forma modificată, numita laetril, sau vitamina B17, au fost promovate ca fiind utile în tratarea cancerului. Totuși, niciunul dintre acești compuși și nici vreun derivat de-al lor nu sunt vitamine în adevăratul sens al cuvântului, iar la momentul actual există controverse privind eficiența lor. Aceste substanțe  sunt periculoase atunci când sunt administrate oral, putând fi letale dacă sunt administrate pe această cale în cantitati ridicate, datorită faptului că anumite enzime (în particular glucozidaza, care este prezentă în intestinul subțire (în funcție de dietă), precum și în variatele tipuri de semințe, comestibile sau necomestibile, inclusiv în samburii de caise, acționează asupra acestor substanțe, rezultând acidul cianhidric. Promovarea laetrilului în tratamentul cancerului a fost descrisă în literatura medicală ca un exemplu  de escrocherie, însă unele studii recente arată totuși că amigdalina are efecte antitumorale, antiinflamatoare, și nu numai.

Din detaliile pe care le vom prezenta în continuare, puteți vedea că în realitate, majoritatea celor care comercializează aceste produse, fie nu le cunosc, fie mențin în mod deliberat o anumită confuzie, pentru a asocia amigdalina cu vitamina B17 (laetril), deși amigdalina nu este o vitamină, chiar dacă ea este un compus natural, care poate fi extrem de util, dar care trebuie utilizat cu atenție.

Această secțiune are ca subiect amigdalina și laetrilul - Vitamina B17.

Plus, desigur, alte informații corelate... Ele sunt necesare pentru a reface, în mod corect și competent, un tablou care a fost distorsionat atât de detractorii cât și de promotorii acestor substante, care pot juca un rol nebănuit atât în vindecarea unor afectiuni grave, cât și în îmbunătățirea calității vieții noastre.

Informatiile prezentate în continuare, în marea lor majoritate, nu sunt accesibile publicului. Prezentarea lor a însemnat o muncă amplă de documentare, care va continua, în măsura posibilităților. Datorită caracterului lor ”discret”, ele sunt disponibile doar cercetătorilor, iar puținele informații care ajung la public, sunt din păcate ”prelucrate”, fie de persoane care sunt împotriva oricărui curent naturist, fie de persoane care urmăresc doar să profite de pe urma bolilor oamenilor.

Am urmărit tocmai de aceea să punem într-o altă lumină subiectul și, chiar dacă unele materiale, cu caracter general, au fost preluate de pe site-uri de popularizare și comercializare a amigdalinei/vitaminei B17, le-am corectat acolo unde am socotit că este cazul.

În general, amigdalina este promovată (mai ales în mediul online) ca o substanță cu rol important în tratarea cancerului. Așa cum veți putea vedea din articolele de mai jos, utilizările potențiale ale amigdalinei sunt mult mai numeroase, fiind utilizabilă inclusiv pentru tratarea aterosclerozei, artritei, și având și efecte analgezice, antiinflamatorii.

Veți avea la dispoziție și detalii mai amănunțite despre tratamentele cu aceste substanțe, așa cum sunt ele recomandate de terapeuți cu experiență în acest domeniu. Desigur, fiind foarte important, va vom puncta și sursele posibile pentru produsele necesare unui astfel de tratament, cu comentariile de rigoare, acolo unde este cazul.

Vă sugerăm să citiți, atât cât vă este posibil, toate articolele de pe acest site. Marea lor majoritate vă vor fi utile, și cu siguranță veți afla și ințelege lucruri noi, chiar dacă sunteți deja în contact cu acest subiect.

Vă așeptăm cu orice sugestii sau întrebări, la oricare dintre adresele de e-mail sau numerele de telefon prezentate în pagina "Contact".