Amigdalina este o glicozidă izolată inițial din semințele copacului Prunus dulcis, varianta amara, semințe numite și migdale amare de către Pierre-Jean Robiquet și Antoine Boutron-Charlard în 1830 și studiată ulterior de Liebig și Wöhler în 1830. Mai multe specii din genul Prunus, incluzând Caisul (Prunus armeniaca) și Cireșul amar (Prunus serotina) conțin, de asemenea, amigdalină.
De la începutul anilor ’50, atât amigdalina, cât și o forma modificată, numita laetril, sau vitamina B17, au fost promovate ca fiind utile în tratarea cancerului. Totuși, niciunul dintre acești compuși și nici vreun derivat de-al lor nu sunt vitamine în adevăratul sens al cuvântului, iar la momentul actual există controverse privind eficiența lor. Aceste substanțe sunt periculoase atunci când sunt administrate oral, putând fi letale dacă sunt administrate pe această cale în cantitati ridicate, datorită faptului că anumite enzime (în particular glucozidaza, care este prezentă în intestinul subțire (în funcție de dietă), precum și în variatele tipuri de semințe, comestibile sau necomestibile, inclusiv în samburii de caise, acționează asupra acestor substanțe, rezultând acidul cianhidric. Promovarea laetrilului în tratamentul cancerului a fost descrisă în literatura medicală ca un exemplu de escrocherie, însă unele studii recente arată totuși că amigdalina are efecte antitumorale, antiinflamatoare, și nu numai.
Din detaliile pe care le vom prezenta în continuare, puteți vedea că în realitate, majoritatea celor care comercializează aceste produse, fie nu le cunosc, fie mențin în mod deliberat o anumită confuzie, pentru a asocia amigdalina cu vitamina B17 (laetril), deși amigdalina nu este o vitamină, chiar dacă ea este un compus natural, care poate fi extrem de util, dar care trebuie utilizat cu atenție.